ALLENATORE-RO

Atat pentru cei care accepta totul neconditionat cat si pentru sceptici, Cupa Mondiala desfasurata in 1986 in Mexic va fi pus in lumina dubla personalitate a lui Diego Armando Maradona. Cand a debutat acest Mondial la altitudine, pe stadionul Azteca din Ciudad de Mexico, Maradona era pe culmile desavarsirii artei sale. Tocmai terminase al doilea sezon sub culorile celor de la Napoli. In acelasi timp golgether genial si pasator imprevizibil, Diego a oferit napolitanilor posibilitatea de a disputa finala Cupei UEFA. Selectionerul argentinian Carlos Bilardo l-a inteles perfect: nu mai era acel Maradona perturbat, agasat precum cel din Spania ’82, tulburat chiar de criticile aparute la sfarsitul sezonului la FC Barcelona. De aceasta data este magicianul care va conduce Argentina spre cea de a doua consacrare mondiala a istoriei sale. Un semn care nu inseala: Maradona poarta banderola de capitan, incredintata pana atunci liberoului nationalei, Daniel Passarella.

In panteonul marilor fotbalisti ai lumii, putem paria linistiti ca olandezul are un loc in fata, alaturi de El Rey Pele si de printii secolului douazeci pe gazon: Di Stefano, Maradona, Beckenbauer si Platini. Impletind gratia, viteza si o remarcabila eficacitate in fata portii, Johan Cruyff a debutat firesc la juniorii lui Ajax la 10 ani, in echipa de seniori la 17 iar in echipa nationala la 18 ani. Sa spunem din capul locului ca Johan si-a dominat copios generatia intre 1967 si 1978, chiar daca nu a castigat niciodata Cupa Mondiala. Franz Beckenbauer, el insusi figura emblematica a fotbalului german, a declarat candva: ”Cruyff este pur si simplu cel mai bun. In mod sigur il pun inaintea lui Pele”. Eleganta si clasa de joc, adaugate unei viziuni explozive ii permit, cu incepere din 1966, sa castige aproape tot, avand intodeauna pe tricou numarul 14. Acest numar a fascinat si fascineaza in continuare o serie de jucatori. Pe de alta parte nu trebuie uitat omul Cruyff: hotarat in tot ...

Daca in debutul visului american, frica de adversar si in consecinta, de rezultat a fost cuvantul care a caracterizat in mare masura jocul echipei noastre nationale impotriva columbienilor lui Carlos Valderrama, in optimile de finala starea de spirit din sanul echipei nationale si probabil si asteptarilor celor de acasa se schimbase. In ultimul meci din grupa, odata cu golul din unghi inchis marcat printre picioarele lui Tony Meola (SUA), de Dan Petrescu, se ridicase presiunea de pe umerii tricolorilor. Din punct de vedere sportiv egalasem performanta de la mondialul din 1990, acolo unde am fost eliminati de Irlanda, dupa faza grupelor la loviturile din departajare, iar in fata noastra se aseza Argentina, nimeni alta decat vicecampioana mondiala, iar din acest moment tot ce se realiza nu era nimic altceva decat un bonus sportiv pentru generatia de aur. Chiar daca am trait dusul rece cu Elvetia (1-4), exprimarea in joc a echipei nationale si abordarea tactica gandita pe parcursul tu...

Primul sentiment pe care l-am avut noi ca natie la debutul visului unei nopti de vara a fost frica. In toiul noptii, atunci in vara lui 1994 in orasul ingerilor, echipa nationala a Romanei isi incepea aventura americana. In fata tricolorilor se aseza o alta tricolora: Columbia lui Carlos Valderrama. Principala favorita la titlul mondial dupa aprecierea lui Pele si una dintre principalele candidate dupa cronicarii sportivi ale acelor vremuri, datorita campaniei de calificare in care invinsese Argentina lui Maradona fara drept de apel la Buenos Aires. In momentul intonarii imnurilor in sentimentele mele de tanc, frica se ameliorase. Baietii nostri pareau calmi, stapani pe situatie dar in acelasi timp le transmiteau celor de acasa care-i priveau o stare de emotie pozitiva. Insa cand camerele de luat vederi au fost mutate pe adversari am fost cuprins de o panica. Ai lor, datorita staturii impunatoare erau infioratori iar in privire nu se putea citi nimic altceva decat ignorata si dispr...

Daca citesti formulele de start trimise pe ”Stade de France” aliniate de cei doi selectioneri iti vine greu sa intelegi de ce la ora ultimului act, la Coupe du Monde 1998, Brazilia era considerata marea favorita in fata Frantei. Lotul format de Aime Jaquet era alcatuit din monstri sacri ai fotbalului francez. Sa-i lasam deoparte pe cei care aveau un nume si sa ne gandim la traictoria ulterioara a lui Barthez, Thuram, Pires, Henry sau Trezeguet. Privim tripleta ofensiva aliniata si putem afirma ca la ora meciului, Mario Zagallo avea pe mana crema fotbalului mondial : Ronaldo, Rivaldo si chiar Bebeto desi se afla la apus de cariera. In compensatie, Jacquet reusise sa construiasca in patru ani o echipa in adevaratul sens al cuvantului. Din punct de vedere tactic schimbase radical filozofia implementata in fotbalul francez de romanul Stefan Covacs. Franta se despartise de gena fotbalului latin, din era Michel Platini. Jacquet renuntase la creativitatea ofensiva in dauna organziarii def...