Daca citesti formulele de start trimise pe ”Stade de France” aliniate de cei doi selectioneri iti vine greu sa intelegi de ce la ora ultimului act, la Coupe du Monde 1998, Brazilia era considerata marea favorita in fata Frantei. Lotul format de Aime Jaquet era alcatuit din monstri sacri ai fotbalului francez. Sa-i lasam deoparte pe cei care aveau un nume si sa ne gandim la traictoria ulterioara a lui Barthez, Thuram, Pires, Henry sau Trezeguet.
Privim tripleta ofensiva aliniata si putem afirma ca la ora meciului, Mario Zagallo avea pe mana crema fotbalului mondial : Ronaldo, Rivaldo si chiar Bebeto desi se afla la apus de cariera. In compensatie, Jacquet reusise sa construiasca in patru ani o echipa in adevaratul sens al cuvantului. Din punct de vedere tactic schimbase radical filozofia implementata in fotbalul francez de romanul Stefan Covacs. Franta se despartise de gena fotbalului latin, din era Michel Platini. Jacquet renuntase la creativitatea ofensiva in dauna organziarii defensive, angajamentului fizic si cinismului.
Brazilia a ajuns in ultimul act pe merit si fara prea mari probleme datorita exuberantei ofensive de care a dat dovada pana in penultimul act. E drept au pierdut ultimul meci din grupa in fata Norvegiei, dar era o certitudine ca Brazilia era in optimi in calitate de castigatoare a grupei, acolo unde Ronaldo a oferit un recital ofensiv in fata chilienilor lui Marcelo Salas si Ivan Zamorano. In sferturi cu Danemarca pentru ochiul neutru a fost un recital fotbalistic. Fratii Laudrup au reusit sa perforeze de doua ori poarta lui Claudio Taffarel, diferenta fiind facuta in ultima jumatate de ora de Rivaldo cu un sut la firul ierbi de la aproximativ 20-25 de metri, plasat la radacina barei. Adevaratul examen a fost in careul de asi. Brazilia a avut nevoie de criteriul loviturilor de departajare pentru a se desprinde de Olanda. Imi permit o scurta paranteza. Din punctul meu de vedere generatia anilor ’90 a fost cea mai buna generatie din istoria fotbalului olandez. Dar au avut nesansa de a se lovi de doua ori la cupa mondiala de Brazilia in fazele eliminatorii.
Fiind cap de serie in calitate de tara organizatoare, Franta a beneficiat de o grupa lejera (Africa de Sud, Arabia Saudita si Danemarca). Prezenta in faza grupelor a fost o distractie, presiunea a inceput sa-si spuna cuvantul in fazele eliminatorii. Viciata de fantezia lui Zinedine Zidane, Franta a avut nevoie in optimi de un gol de aur marcat de Laurent Blanc. Jose Luis Chilavert (Paraguay) a fost fantastic in acel meci. A zburat din bara in bara si a parat tot ce se putea para vreme de 120 de minunte. A fost invins de un sut violent expediat de Blanc din aproximativ 7-8 metri. In sferturi Franta a avut viata grea cu Italia. Acel meci a fost un recital din punct de vedere tactic si a avut doi portari intr-o forma exceptionala : Fabian Barthez si Gianluca Pagliuca. Jacquet si Cesare Maldini au fost nevoiti sa se multumeasca cu o remiza alba dupa 120 de minunte. Suspansul a durat pana la ultima serie a loviturilor de departajare. Zidane a executat cu succes ultima lovitura de departajare. Pentru Italia, Luigi Di Biaggio a sutat cu sete in bara transversala. In semifinale a fost nevoie de inspiratia lui Liliam Thuram. Si acum raman la parerea personala ca dupa jocul prestat, Croatia lui Boban si Suker meritau mai mult decat Franta prezenta in ultimul act. In fotbal pentru a castiga uneori este nevoie si de sansa. Iar Franta a profitat din plin de sansa atat cu Italia cat si cu Croatia.
Abordare tactica
Cu o seara inaintea finalei, Ronaldo a avut probleme medicale.Criza de epilepsie? Nici vorba, daca facea cunostinta cu epilepsia atunci cariera lui ”Il Fenomeno” lua sfarsit. A fost vorba de prea multa incarcatura emotionala. Initial Zagallo era decis sa inceapa partida cu ”nebunul” Edmundo in atac alaturi de veteranul Bebeto. Influientat de insistentele lui Ronaldo si a celor din anturajul echipei a fost dominat de clipa razgandirii. Departe gandul ca aceasta razgandire a inclinat balanta in favoarea francezilor, asa cum sugereaza legenda finalei.
Zagallo a mers pe formula standard etalata la acest turneu final: 4-3-1-2, cu Carlos Dunga pe post de regista, cu Rivaldo intre liniile franceze in sprijinul atacantilor asezati in linie : Bebeto si Ronaldo. O abordare tactica construita in jurul posesiei cu scopul de a evidentia inventivitatea si executiile personale ale lui Rivaldo sau mobilitatea si incisivitatea celor doua varfuri.
Jacquet la vreme respectiva era cel mai nepopular personaj din hexagon. Era pentru a doua oara cand aborda un turneu final fara starurile vremii ale fotbalului francez: David Ginola si Eric Cantona. Daca in cazul lui Cantona pot contura ratiuni de disciplina si autoritate in interiorul vestiarului, in cazul lui Ginola as spune ca a fost un gest de solidaritate in favoarea fostului selectioner Gerard Houllier. Ii fusese asistent la acel meci de pomina cu Bulgaria. Pe marginea acestui subiect este o poveste lunga pe care din lipsa de timp si spatiu evit sa abordez subiectul in acest moment. Fostul balon de aur, Jean Piere Papin este un capitol aparte. Era pe final de cariera la Bordeaux, iar prestatiile lui Henry si Trezeguet la AS Monaco nu puteau fi trecute cu vederea.
Constient de superioritatea tehnica a adversarului in actul final Jacquet a schimbat modulul de joc. A renuntat la tanarul Henry pentru a-l plasa in linia de mijloc pe Karambeu. A deviat din 4-4-2 in 4-3-2-1 cu Guivarc’h varf impins sustinut din linia a doua de Zidane si Djorkaeff. La mijloc, Didier Deschamps a fost punctul fix din fata apararii flancat de doi mijlocasi de travaliu: Karambeu si Petit. In aparare a fost inspirat prin titularizarea lui Frank Leboeuf.
Densitate, temporizare, verticalizare
Inca din primele secunde ale meciului se sesiza o anumite stare de aroganta tehnica din partea brazilienilor. Insa au fost treziti repede la realitate de o pasa lunga aruncata de linia de mijloc pe varful Stephane Guivarc’h. Preluare pe piept in interiorul careului cu Junior Baiano in spate si sut din intoarcere din unghi inchis in plasa laterala. In timp ce Zagallo isi propunea sa faca arta fotbalistica in ultimul act, Jaquet isi dorea sa fie suficient de cinic incat sa-si abjudece trofeul.
In primele 45 de minunte pe teren a existat o singura echipa: Franta. Brazilia cel putin in prima repriza a fost nula in ofensiva. Au avut o situatie intamplatoare printr-un sut de la distanta expediat de Roberto Carlos si o pasa pe care probabil scria gol cu destinatia Bebeto in intervalul avantajului minim, interceptata la timp de Leboeuf.
Secretul tactic a lui Jacquet a fost blocarea principalului canal de distributie pe constructia braziliana: Carlos Dunga. Formand doua linii de recuperare in fata lui Dunga, Jacquet si-a obligat adversarii sa paseze in spate sau in lateral pentru urcarile fundasilor laterali. Cu Dunga blocat de densitatea franceza, Brazilia a ramas fara solutii ofensive. Nu au avut capacitatea necesara de a se adapta la angajamentul fizic propus de francezi si le-a lipsit reperele necesare de a apela la mingi lungi pentru cele doua varfuri. In putinele situatii in care se reusea verticalizarea pentru Rivaldo intra in scena Didier Deschamps. La vremea respectiva ca mijlocas ofensiv pe terenul de fotbal doreai sa eviti un singur lucru: sa nu faci cunostinta vreodata cu determinarea si agresivitatea lui Didier Deschamps. Daca Zidane era creirul Frantei, prin tenacitate si eleganta deposedarilor, Deschamps era inima Frantei.
In zona de mijloc pe aria central-stanga Cesar Sampaio avea valente defensive, in zona opusa Leonardo era un artist al balonului rotund. Incanta cu fiecare atingere dar in aceasta finala timp de 45 de minunte nu a realizat nimic notabil, fapt ce a dus la inlocuirea lui la pauza. Intodeauna pe momentul preluarii era talonat de tridentul Zidane-Petit- Lizarazu.
In minuntul 27, in urma unui corner executat de Petit, Zinedine Zidane marca primul sau gol din cariera cu ajutorul unei lovituri de cap. La 1-0 toata aroganta brazilienilor a disparut. Jocul lor a fost cuprins dintr-o data de o panica generala. Pe ascendent moral, Franta a preluat posesia. Prin mobilitatea lui Zidane si Djorkaeff, posesorul de balon avea in permaneta la dispozitie unghiuri de pasa. Cu Rivaldo si Leonardo neimplicati fizic pe faza defensiva, Franta a stiut sa profite de superioritate fizica si numerica din zona de mijloc a terenului: 4 contra 2 (Dunga si Sampaio).
Legenda spune una, realitate din teren este alta. In acest meci, Ronaldo nu a avut mingi suficiente pentru a-si pune in valoare calitatile, iar la putinele mingi preluate in apropierea careului lui Barthez se lovea de bruta Marcel Desailly. Cu fundasul lui AC milan nu era de gluma, mingea putea trece, dar piciorele niciodata. Drept dovada in repriza secunda pe o situatie de contraatac a intrat pe piciorele lui Rivaldo cu o brutalitate criminala. Nu-l interesa mingea, El tancul, in mentalitatea lui Jacquet era jandarmul lui Fabian Barthez.
Rolul lui Guivarc’h
Stephane Guivarc’h nu era un marcator prin definitie. Se admite ca Trezeguet si Henry erau inca in perioada de formare la AS Monaco si puteau ceda presiuni insa Dugarry cel putin ca rezonanta a numelui suna mai bine in atacul francez pentru noi chibiti din fata micilor ecrane. Aime Jacquet a mers pe mana lui Guivarc’h pe tot parcursul turneului final datorita travaliului. Pe toata durata timpului petrecut pe teren, a fost agresiv, beneficia de stiinta demarcarii si genera in permanenta culoare favorabile pentru cei care urcau din linia de mijloc in interiorul careului. Pe acest gen de situatii Petit putea dubla avantajul din interiorul careului (sut putin pe langa poarta) si se naste golul secund. Pe final de prima repriza Thuram arunca o minge pe Guivarc’h, acesta il bate pe Aldair intr-un duel fizic si rateaza o ocazie colosala in situatie de unu la unu cu Taffarel. Faza este secondata de doua cornere consecutive. Suficient! La al doilea corner Djorkaeff ii aseaza minge pe cap lui Zidane si Franta intra la cabine cu un avantaj de doua goluri pe tabela.
Cu o Franta retrasa in propria jumatate, Denilson intrat dupa pauza in locul lui Leonardo a dinamziat putin ofensiva braziliana. Au fost doua situatii care putea provoca sentimentul dramatismului pe final de meci. Imi reamintesc un sut din unghi inchis, tras de Ronaldo pe directia lui Barthez si o neglijenta in defensiva franceza reparata in ultim moment de Marcel Desailly la sutul tras din interiorul careului de Bebeto.
In repriza secunda Jacquet a ordonat retragerea pentru a conserva rezultatul. Abandona lupta in zona de mijloc si se baricada in propria treime. A gandit lovitura decisiva pe scenariul contraatacului. A intuit perfect evenimentele ce aveau sa urmeze. In ultimul minunt al meciului Petit scapa pe contraatac si-l invingea printr-un sut sec la coltul lung pe Cluadio Taffarel, insa nu inainte ca Dugarry sa mai rateze o ocazie rarisima in dreptul gazdelor. Din nou, unu la unu cu Taffarel, dar de aceasta data rateaza cadrarea sutului.
A doua zi presa franceza titra : ”Si totusi Aime, Ginola trebuia sa fie pe teren la Coupe Du Monde”, semn ca razboiul cu presa nu poate fi vreodata castigat.
Brazilia a ajuns in ultimul act pe merit si fara prea mari probleme datorita exuberantei ofensive de care a dat dovada pana in penultimul act. E drept au pierdut ultimul meci din grupa in fata Norvegiei, dar era o certitudine ca Brazilia era in optimi in calitate de castigatoare a grupei, acolo unde Ronaldo a oferit un recital ofensiv in fata chilienilor lui Marcelo Salas si Ivan Zamorano. In sferturi cu Danemarca pentru ochiul neutru a fost un recital fotbalistic. Fratii Laudrup au reusit sa perforeze de doua ori poarta lui Claudio Taffarel, diferenta fiind facuta in ultima jumatate de ora de Rivaldo cu un sut la firul ierbi de la aproximativ 20-25 de metri, plasat la radacina barei. Adevaratul examen a fost in careul de asi. Brazilia a avut nevoie de criteriul loviturilor de departajare pentru a se desprinde de Olanda. Imi permit o scurta paranteza. Din punctul meu de vedere generatia anilor ’90 a fost cea mai buna generatie din istoria fotbalului olandez. Dar au avut nesansa de a se lovi de doua ori la cupa mondiala de Brazilia in fazele eliminatorii.
Fiind cap de serie in calitate de tara organizatoare, Franta a beneficiat de o grupa lejera (Africa de Sud, Arabia Saudita si Danemarca). Prezenta in faza grupelor a fost o distractie, presiunea a inceput sa-si spuna cuvantul in fazele eliminatorii. Viciata de fantezia lui Zinedine Zidane, Franta a avut nevoie in optimi de un gol de aur marcat de Laurent Blanc. Jose Luis Chilavert (Paraguay) a fost fantastic in acel meci. A zburat din bara in bara si a parat tot ce se putea para vreme de 120 de minunte. A fost invins de un sut violent expediat de Blanc din aproximativ 7-8 metri. In sferturi Franta a avut viata grea cu Italia. Acel meci a fost un recital din punct de vedere tactic si a avut doi portari intr-o forma exceptionala : Fabian Barthez si Gianluca Pagliuca. Jacquet si Cesare Maldini au fost nevoiti sa se multumeasca cu o remiza alba dupa 120 de minunte. Suspansul a durat pana la ultima serie a loviturilor de departajare. Zidane a executat cu succes ultima lovitura de departajare. Pentru Italia, Luigi Di Biaggio a sutat cu sete in bara transversala. In semifinale a fost nevoie de inspiratia lui Liliam Thuram. Si acum raman la parerea personala ca dupa jocul prestat, Croatia lui Boban si Suker meritau mai mult decat Franta prezenta in ultimul act. In fotbal pentru a castiga uneori este nevoie si de sansa. Iar Franta a profitat din plin de sansa atat cu Italia cat si cu Croatia.
Abordare tactica
Zagallo a mers pe formula standard etalata la acest turneu final: 4-3-1-2, cu Carlos Dunga pe post de regista, cu Rivaldo intre liniile franceze in sprijinul atacantilor asezati in linie : Bebeto si Ronaldo. O abordare tactica construita in jurul posesiei cu scopul de a evidentia inventivitatea si executiile personale ale lui Rivaldo sau mobilitatea si incisivitatea celor doua varfuri.
Jacquet la vreme respectiva era cel mai nepopular personaj din hexagon. Era pentru a doua oara cand aborda un turneu final fara starurile vremii ale fotbalului francez: David Ginola si Eric Cantona. Daca in cazul lui Cantona pot contura ratiuni de disciplina si autoritate in interiorul vestiarului, in cazul lui Ginola as spune ca a fost un gest de solidaritate in favoarea fostului selectioner Gerard Houllier. Ii fusese asistent la acel meci de pomina cu Bulgaria. Pe marginea acestui subiect este o poveste lunga pe care din lipsa de timp si spatiu evit sa abordez subiectul in acest moment. Fostul balon de aur, Jean Piere Papin este un capitol aparte. Era pe final de cariera la Bordeaux, iar prestatiile lui Henry si Trezeguet la AS Monaco nu puteau fi trecute cu vederea.
Constient de superioritatea tehnica a adversarului in actul final Jacquet a schimbat modulul de joc. A renuntat la tanarul Henry pentru a-l plasa in linia de mijloc pe Karambeu. A deviat din 4-4-2 in 4-3-2-1 cu Guivarc’h varf impins sustinut din linia a doua de Zidane si Djorkaeff. La mijloc, Didier Deschamps a fost punctul fix din fata apararii flancat de doi mijlocasi de travaliu: Karambeu si Petit. In aparare a fost inspirat prin titularizarea lui Frank Leboeuf.
Densitate, temporizare, verticalizare
Inca din primele secunde ale meciului se sesiza o anumite stare de aroganta tehnica din partea brazilienilor. Insa au fost treziti repede la realitate de o pasa lunga aruncata de linia de mijloc pe varful Stephane Guivarc’h. Preluare pe piept in interiorul careului cu Junior Baiano in spate si sut din intoarcere din unghi inchis in plasa laterala. In timp ce Zagallo isi propunea sa faca arta fotbalistica in ultimul act, Jaquet isi dorea sa fie suficient de cinic incat sa-si abjudece trofeul.
Secretul tactic a lui Jacquet a fost blocarea principalului canal de distributie pe constructia braziliana: Carlos Dunga. Formand doua linii de recuperare in fata lui Dunga, Jacquet si-a obligat adversarii sa paseze in spate sau in lateral pentru urcarile fundasilor laterali. Cu Dunga blocat de densitatea franceza, Brazilia a ramas fara solutii ofensive. Nu au avut capacitatea necesara de a se adapta la angajamentul fizic propus de francezi si le-a lipsit reperele necesare de a apela la mingi lungi pentru cele doua varfuri. In putinele situatii in care se reusea verticalizarea pentru Rivaldo intra in scena Didier Deschamps. La vremea respectiva ca mijlocas ofensiv pe terenul de fotbal doreai sa eviti un singur lucru: sa nu faci cunostinta vreodata cu determinarea si agresivitatea lui Didier Deschamps. Daca Zidane era creirul Frantei, prin tenacitate si eleganta deposedarilor, Deschamps era inima Frantei.
In zona de mijloc pe aria central-stanga Cesar Sampaio avea valente defensive, in zona opusa Leonardo era un artist al balonului rotund. Incanta cu fiecare atingere dar in aceasta finala timp de 45 de minunte nu a realizat nimic notabil, fapt ce a dus la inlocuirea lui la pauza. Intodeauna pe momentul preluarii era talonat de tridentul Zidane-Petit- Lizarazu.
In minuntul 27, in urma unui corner executat de Petit, Zinedine Zidane marca primul sau gol din cariera cu ajutorul unei lovituri de cap. La 1-0 toata aroganta brazilienilor a disparut. Jocul lor a fost cuprins dintr-o data de o panica generala. Pe ascendent moral, Franta a preluat posesia. Prin mobilitatea lui Zidane si Djorkaeff, posesorul de balon avea in permaneta la dispozitie unghiuri de pasa. Cu Rivaldo si Leonardo neimplicati fizic pe faza defensiva, Franta a stiut sa profite de superioritate fizica si numerica din zona de mijloc a terenului: 4 contra 2 (Dunga si Sampaio).
Legenda spune una, realitate din teren este alta. In acest meci, Ronaldo nu a avut mingi suficiente pentru a-si pune in valoare calitatile, iar la putinele mingi preluate in apropierea careului lui Barthez se lovea de bruta Marcel Desailly. Cu fundasul lui AC milan nu era de gluma, mingea putea trece, dar piciorele niciodata. Drept dovada in repriza secunda pe o situatie de contraatac a intrat pe piciorele lui Rivaldo cu o brutalitate criminala. Nu-l interesa mingea, El tancul, in mentalitatea lui Jacquet era jandarmul lui Fabian Barthez.
Rolul lui Guivarc’h
Cu o Franta retrasa in propria jumatate, Denilson intrat dupa pauza in locul lui Leonardo a dinamziat putin ofensiva braziliana. Au fost doua situatii care putea provoca sentimentul dramatismului pe final de meci. Imi reamintesc un sut din unghi inchis, tras de Ronaldo pe directia lui Barthez si o neglijenta in defensiva franceza reparata in ultim moment de Marcel Desailly la sutul tras din interiorul careului de Bebeto.
In repriza secunda Jacquet a ordonat retragerea pentru a conserva rezultatul. Abandona lupta in zona de mijloc si se baricada in propria treime. A gandit lovitura decisiva pe scenariul contraatacului. A intuit perfect evenimentele ce aveau sa urmeze. In ultimul minunt al meciului Petit scapa pe contraatac si-l invingea printr-un sut sec la coltul lung pe Cluadio Taffarel, insa nu inainte ca Dugarry sa mai rateze o ocazie rarisima in dreptul gazdelor. Din nou, unu la unu cu Taffarel, dar de aceasta data rateaza cadrarea sutului.
A doua zi presa franceza titra : ”Si totusi Aime, Ginola trebuia sa fie pe teren la Coupe Du Monde”, semn ca razboiul cu presa nu poate fi vreodata castigat.
Comentarii
Trimiteți un comentariu