Cei mai buni din istoria fotbalului

In ceea ce priveste analiza fotbalistica de pe retelele de socializare si uneori din spatiul media sportiv, am ajuns la concluzia ca avem o problema cu timpul. Furati de mirajul peisajului din prezent, decidem sa ne jucam prea usor cu etichetele si poate fara sa vrem, calcam putin in picioare istoria fotbalului. Spre exemplu majoritatea dintre noi il consideram astazi pe Gianluigi Buffon cel mai mare portar din istoria fotbalului. Ne fascineaza cu privirea sau discursul de lider si ramanem muti de uimire cu fiecare reflex posibil sau imposibil reusit in iarba la onorabila varsta de 40 de ani. Nu are rost sa-l aducem in dezbatere pe Lev Yashin, fiindca uneori apare timid in peisaj Dino Zoff. Dupa ce-i adreseaza lui Gigi complimentele de rigoare, cu o nuanta umila in glas ne aduce la cunostinta faptul ca la varsta de 40 de ani a devenit campion mondial si candva intre buturile ”juventine” stabilise un record de invincibilitate (903 minunte fara gol primit in sezonul 1972-1973).

Cadem din fotoliu la fiecare dribling sau executie individuala reusita de Lionel Messi si incepem din instinct sa-i numaram Baloanele de Aur si trofeele Uefa Champions League castigate cu FC Barcelona. Dupa ce terminam de numarat, la un pahar de vorba, mai ales daca mancam FC Barcelona pe paine, ajungem la o singura concluzie. Lionel Messi este cel mai bun fotbalist din istoria fotbalului. Fiecare cu sentimentele si parerile proprii, asa ca nu-mi permit sa-mi rezerv dreptul de a schimba convingeri preconcepute, dar pana sa cucereasca Lionel Messi mapamondul in sfera istoriei fotbalistice, are de rezolvat mai intai o problema la el acasa. Deocamdata in Argentina natala exista un singur numar 10 si un singur Dumnezeu. Acel decar cu aura de zeu si astazi este doar Diego Armando Maradona.



V-am explicat de cate ori am avut ocazia. Adevarata istorie a fotbalului se scrie la Cupa Mondiala nu in UEFA Champions League. La un campionat mondial un fotbalist reprezinta voluntar o natiune, in Champions League este legat printr-un contract pe perioada determinata de un club de fotbal. Un club niciodata nu poate reprezenta o natiune. Prietenii lui Massimo Maccarone din Romania inteleg perfect de ce. Clarence Seedorf a fost un artist al balonului rotund, dar cine isi mai aduce astazi aminte ce a facut olandezul, pe final de primavara prin 98? Multi au si uitat faptul ca Pedrag Mijatovic a marcat din pozitie de offside. Asta daca te-ai prins in ce zona a istoriei fac referire.

Acum bineinteles ca exista si urmatoarea teorie. Messi nu are cu cine sa joace la echipa nationala. In Mexic in vara lui ’86, Argentina nu a avut urgenta nevoie de aportul lui Jorge Valdano. A avut nevoie de geniul lui Maradona in sferturi (Anglia), semifinale (Belgia) si actul final (Germania), in rest nu ne ramane decat sa ne jucam cu teoria lui ”daca” si cu ”parca”. Referitor la viteza de joc de ieri si de azi nu fiti ipocriti. Astazi farmacia bate talentul.

Daca dezbaterea istorica Messi – Maradona ma intriga si ma obliga sa-mi sustin punctul de vedere cu argumente grele, de cate ori aud ca FC Barcelona antrenata de Josep Guardiola a fost cea mai buna echipa din istoria fotbalului ma apuca ameteala. Nu vorbesc despre Milanul lui Arrigo Sacchi, as cadea in capcana. Fotbalul de vis gandit de Sacchi si pus in practica de duetul olandez ofensiv Gullit- Van Basten a fost invins acasa de Diego Armando Maradona (Napoli 1990) si de legendarul Vujadin Boskov (Sampdoria 1991). Sacchi a avut un concept tactic care a revolutionat fotbalul, insa constructia lui nu a fost invincibila. Milanul lui Sacchi, Barcelona lui Guardiola sau Brazilia lui Zico si Falcao, au fost poate cele mai estetice echipe din istoria fotbalului dar nu si cele mai bune.

“Maradona mi-a distrus toate teoriile despre fotbal. Puteam sa dominam jucand un fotbal de calitate ca echipa, dar el avea nevoie de numai o atingere sa schimbe jocul complet.” – Arrigo Sacchi (sursa acmilan.ro)

Vorbind sec pe cifrele oferite de statistica cea mai buna echipa de club din istoria fotbalului a fost AC Milan in al doilea mandat a lui Fabio Capello. Sunt nu mai putin de 58 de meciuri fara infrangere in Serie A (record absolut) trei titluri si nu mai putin de trei finale consecutive de … mare atentie: UEFA CHAMPIONS LEAGUE!

Avem o fila separata in istoria fotbalului, finala UCL de la Atena din 1994. Fabio Capello a inventat peste noapte o linie de aparare si si-a batut realmente joc din punct de vedere tactic de Johan Cruyff. In paranteza fie spus, din aroganta, Cruyff declarase inaintea meciului ca nu este impresionat de echipa lui Capello, fiindca acel Milan avea o singura arma: contraatacul. Probabil banuia ca dream team-ul sau va ascunde mingea vreme de 90 de minunte, insa nu si-a dat seama de faptul ca Fabio Capello ii descoperise o mare slabiciune defensiva (Sergi Barjuan). Dupa ce Capello pleaca la Madrid, un alt italian preia controlul atat pe plan intern cat si pe plan extern. Lippi preia stafeta de la Capello si pregateste si el la randul sau trei finale consecutive de UEFA Champions League cu Juventus Torino.


”Nu vreau sa ma invete Cruyff cum se pierde o finala de Champions League cu 4-0. Chiar nu vreau sa invat asta” – Jose Mourinho

In perioada de glorie la AC Milan, Fabio Capello a introdus ceea ce noi astazi numim rotatia cadrelor in fotbal, insa avea doua mari defecte. Spre deosebire de Sacchi sau Guardiola a fost mai mereu acid cu presa si era un antrenor rigid care nu lasa nimic la voia intamplarii. Se si descrie dupa ce castiga al doilea titlu cu Real Madrid si este demis:

”Decat sa fiu romantic sa joc deschis pentru satisfactia publicului si sa pierd cu 4-3, prefer sa fiu cinic. Daca castig mereu cu 1-0 la final sunt sigur ca am castigat campionatul”.